vineri, 1 aprilie 2016

Chemin d'Arche

Text câștigător al Maratonului literar Liternautica

Publicat în Gazeta SF 
Ficțiuni.ro

 
 Imediat ce  trecu de Zürich, ale cărui acoperișuri rămăseseră într-o vale, pe dreapta,  autostrada deveni insuportabil de aglomerată. Fusese prevenită: vezi că după Zürich o să-ți iasă înainte toți  nemții ăia care se coboară în sud, spre Italia, în week-end, și o să se circule bară la bară. După Zürich, sau după Basel?  Ce mai contează acum, primise telefonul cu vreo oră înainte, deci mai are trei ore de mers, după calculele lui Marcel.
— Pe unde mai ești, Adéle?  Abia acum ai intrat în Elveția? Înseamnă că ești la Geneva abia peste patru ore. Am timp să dau o fugă la supermarket, să cumpăr un jambon și niște legume. Vezi pe unde intri în Geneva, ți-am spus că e festival  și tot centrul e blocat.
Ștergătoarele de parbriz munceau într-una de  dimineață, de când plecase din motelul de lângă Linz. Dar ce spunea ea de dimineață, căci toată noaptea auzise darabana ploii pe acoperișul mansardei. Șofatul pe ploaie nu era o idee fericită, mai ales pe drumurile astea aglomerate și pline de serpentine, dar când venea vorba de somn, zgomotul ploii era cel mai odihnitor lucru cu putință. Și, da, pentru o gravidă în luna a șaptea, care avea ambiția să facă totul ca  la carte, ploaia care i-a cântat în surdină toată noaptea a fost un cadou surpriză din partea Mamei Natură.  Ca de la mamă la mamă, se gândi amuzată Adela, mângâindu-și pântecul proeminent, delicat înconjurat de breteaua centurii de siguranță. Tot drumul căutase  cu  privirea  crestele alpine acoperite de zăpadă, pe care le știa din fotografii, dar  ceața aceea lăptoasă, sau norii care coborâseră foarte jos,  nu lăsau vederii decât păduri, pajiști și case. Bine și numai atât. Case, multe case, cu acoperișuri toate la fel: când roșii, când maro, când negre. Una ar vrea să fie a ei. Buzz, dacă ai vedea ce văd eu acum, ai tropăi și mai  tare din piciorușe. Te fac elvețian, băiete!
Incredibil ce lungă poate fi Elveția. Pe hartă e doar atâtica, un chiștoc de țară, dar ca s-o traversezi de la est la vest, ce plictiseală! Măcar de-ar fi fost senin, să mai vadă și ea un peisaj. Cei treizeci de giga de muzică de pe stick-ul USB s-au dovedit totuși îndestulători, nu  auzise aceeași melodie de mai mult de două ori în ultimele trei zile.

Chere Adéle, ce muzică se aude din mașina ta?  Știu că-ți place metalul, dar las-o și tu mai moale, nu e sănătos pentru inimă. Pune ceva clasic. Uite, am auzit că Mozart e cel mai indicat.  Caut și-ți trimit ceva chiar acum. Conectează-te pe stream.
Marcel, la fel de îndatoritor și grijuliu ca întotdeauna, de când îl cunoscuse.  Dacă n-ar fi fost așa, nici n-ar fi conceput să intre în discuții cu el.
— Adéle, la loc comanda, nu-ți mai trimit, radiațiile sunt și mai rele decât rock-ul. Ai grijă cum mergi, da? Pe unde ești? Plouă? Și aici. De o săptămână. Da au zis la meteo că mâine iese soarele. Ți-am zis că de la mine de pe balcon se vede Mont Blanc-ul? O minunăție. Hai că închid. Pa!
Coloana de mașini înainta ca melcul. Nu era cazul să intre în panică, rezervorul de benzină era plin, și la orice oră ar ajunge, știa că Marcel o aștepta cu masa pregătită. Ba chiar și cu o baie caldă, cu spumă din belșug, și lumânări parfumate. Un singur lucru regreta:  visase întotdeauna să-și facă măcar o dată Crăciunul undeva în  Austria, nu neapărat la Innsbruck, dar să fie, acolo, munți, brazi și zăpadă cât cuprinde, și decorațiuni și luminițe. Și turtă dulce. Pentru asta, special se îngrijise ca  sorocul nașterii  să pice în perioada sărbătorilor de iarnă. Ei, bine,  traversase toată Austria și toată Elveția, dar nu văzuse nici măcar un nenorocit de fulg de zăpadă. Dar nu-i nimic, n-au intrat zilele în sac, și va sta încă cel puțin patru sau cinci luni în Elveția. Pe cheltuiala lor.
Marcel, cu o umbrelă în mână, ciuciulete, îi făcu semn de pe trotuar, de cum văzu mini vanul  făcând colțul pe Chemin d’Arche. Obișnuitele îmbrățișări, dar ce bine arăți, și tu arăți la fel de bine, hai în casă că ne așteaptă Grace cu masa plină, și pe urmă să stai în pat, că după atâta drum, ce greșeală că n-ai venit cu avionul!
— Ți-am spus că nici nu intră în discuție avionul, nici moartă nu mă sui în avion.
— Cum crezi, dar era bine să te gândești și la el. Băiețelul nostru ce face? Marcel își puse palma pe burta ei, probabil să se asigure că marfa e livrată în bună stare, gândi Adele.
— E ok, abia așteaptă să iasă la lumină. Are o foame de lup.
Pe Grace nu o cunoscuse decât din fotografii. Căldura casei o întâmpină așa cum sperase, cu tandrețe și miros de cozonaci la cuptor. Buzz, ți-ai pregătit o casă frumoasă, ai știut tu ce să-ți alegi.  Se îndreptă către fereastră și trase draperia la o parte cu un gest scurt. Luminile iahturilor se reflectau în mii de sclipiri pe oglinda lacului Leman, ce zvâcnea întunecat  sub biciul stropilor de ploaie, ca un uriaș adormit.  E ovulul ei? Niciodată nu avusese curiozitatea să afle, probabil că i-ar fi spus dacă ar fi întrebat-o. Spaima de corp străin, de parazit extraterestru care se zămislise în burta ei, oricum ar fi fost la fel, mai ales la început. Acum, uitându-se la chipul plin de speranță și îndatoritor al lui Grace, își dădu seama că toate nopțile alea de coșmar,  în care ar fi dat orice ca să-și sfâșie burta și să scoată dușmanul afară, să-l arunce însângerat pe gresia din baie, și apoi să spele cu mopul, au  fost crize stupide de isterie.
— Mâine va fi o zi frumoasă, ai să vezi. O să ne dăm cu barca pe lac, sper că n-ai nimic împotriva navigației cu pânze, nu?  Toată lumea se agita pe forumuri și la televizor pe chestia asta cu El Niño, cu dispariția Gulfstreamului și încălzirea globală, cu gaura din ozon, ziceai că sunt turbați. Bombă de presă, ca să ia banii  de la lume. Agitatori. Marcel râse zgomotos, în timp ce Grace puse pe masă platoul cu prosciuto crudo con melone  Feliile de pepene galben stăteau întinse una lângă alta,  aliniate pe marginea platoului, înfășurate fiecare în mantaua ei străvezie de jambon sângeriu, înfiptă cu o scobitoare în bucățica zemoasă. Adela simți o durere vie în pântec.
*
Milioane de diamante strălucesc în firele de iarbă de un verde robust. Tufe de trandafiri grena, iriși violet, crizanteme, dalii, crini, lalele, gerbera, o horă nebună de culori și parfumuri cât vezi cu ochii, și pinii aceia,    oh, Doamne, în viața mea n-am văzut arbori cu trunchiul atât de gros!
Amazing, fantastic restplace, what a tranquil city garden! Grupuri de turiști în bluze cu mânecă scurtă, americani și japonezi, cu aparate de fotografiat care piuie și bâzâie în surdină, se plimbă pe aleile Grădinii Botanice, pe la orele prânzului, când soarele s-a înstăpânit cu hotărâre peste cerul senin.
— Este asta o vreme obișnuită pentru Geneva? Vreau să zic: treizeci de grade la umbră într-o zi de sfârșit de decembrie?
Marcel desface parâmele yahtului și meșterește ceva la vela bermudiană. Lebede albe, sau poate că sunt gâște, și un cormoran negru se apropie de bord privind cu nădejde la mâinile oamenilor. Barca se leagănă clipocind pe luciul negru ca de smoală al apei, pe care nici un val nu-l tulbură.
— Nu, este anormal de cald, și toate ploile astea din ultima vreme, clima s-a stricat de tot, nu mai e ca înainte. A anunțat aseară la știri, e alertă de avalanșe la munte, și cod roșu de inundații. Atâta ploaie, domnule! Trebuia acum să avem zăpadă de o juma de metru. Dar tot răul spre bine: ți-am arătat Mont Blancul? Unde te uiți,  nu,  uite acolo, spre sud, triunghiul acela  alb, care se ridică deasupra munților, ai văzut?  Rămâne așa alb tot timpul anului, niciodată nu se topește zăpada de pe el.
— Ah, într-adevăr, deci de-aia i se zice Mont Blanc?
Șaptezeci de kilometri sunt tocmai  distanța perfectă pentru a admira măreția piramidei imaculate. Când a primit prin poștă plicul acela uriaș din partea casei de avocatură Meryl & Son, conținând 30 de pagini cu  oferta de contract între Marcel și  Grace  Montrésor, domiciliați în 132 Chemin d’Arche, Génève, Suisse, și Adela Măndulescu, aleea Mărțișor nr. 10, Râmnicu Vâlcea, România,  a știut că asta va fi alegerea finală. Mai puțin decât clauzele de asistență socială, de asigurarea de sănătate și de indemnizația pe timpul lăuziei, mai puțin decât chipurile surâzătoare, alăturate tâmplă lângă tâmplă ale viitorilor  părinți, în aceeași poză format landscape,  mai puțin chiar decât suma scrisă pe ultima filă, un număr cu patru zerouri,  vârful  ascuțit, tăiat ca din polizor al Mont Blancului îi captase  privirea. Și Lacul. Lacul Leman era incredibil de frumos, la marginea orașului, înconjurat de grădini și vile superbe,  cu lebede albe și vaporașe plutind fericite, și Jetul de apă ca  un salut de bun venit. Raiul pe pământ. Aici vreau, își zise.
— Grace, am vrut să te întreb, dar nu am îndrăznit. Embrionul este al vostru? Adică… știi ce vreau să spun… Adela dă drumul la întrebare pe nerăsuflate, dar  imediat realizează ce gafă monumentală a săvârșit.  Chiar dacă nu ar fi fost produsul lor de concepție, cine ar fi recunoscut asta vreodată? Nici în vis Grace n-ar fi putut să mărturisească. Datele medicale sunt strict secrete. Citise parcă în contract niște motivații, ceva legat de o disfuncție uterină, dar erau simple generalități juridice, nici un cuvințel despre natura biologică. Cui îi mai pasă însă  de natura biologică în lumea asta, condusă pe relații reci, impersonale, juridice?
Marcel reușește în sfârșit să așeze vela cum  trebuie și acum ambarcațiunea plutește calm, undeva spre mijlocul radei, între Quai du Mont-Blanc și cheiul  opus.  Soarele arzător o face să lăcrimeze, își pune ochelarii  cu lentile polaroid  și lasă capul pe spate, surprinsă de întunecarea bruscă a cerului.
Chere Adele, am considerat că nu este cazul să deschidem acest subiect prea curând, dar, ai dreptate, sorocul este aproape și nu mai putem da îndărăt. Noi, Marcel și cu mine, avem o situație materială excepțională, după cum te-ai convins deja. Apartamentul nostru din centrul Genevei, situat la un nivel superior, cu vedere la Mont Blanc și la Jet d’Eau, este foarte bine cotat, valorează peste un million de franci.
— Iar cutterul acesta, cu două focuri și randa bermudiană, este al meu, adaugă Marcel, am dat pe el cinci sute de mii de franci și face fiecare centime din preț. E o navă profesională , aș putea face și înconjurul lumii la bordul lui. Deși nu mi-am pus încă problema să fac asta, adaugă râzând.
— În condițiile astea, chere Adele, noi, eu și cu Marcel, n-am vrut să facem nici un fel de rabat de calitate când a venit vorba de copilul nostru. Desigur, am  fi  putut opta pentru o mamă surogat, maghrebiană, sau asiatică, legea ne permite, dar te-am ales pe tine tocmai datorită vigorii poporului tău și a frumuseții și simplității naturale a zonei din care vii. E mai ieftin, dar cu garanții mai sigure. Am văzut pe internet totul despre Vâlcea. Muntele se înfrățește cu apa, ca și aici, la Geneva.
— Pentru noi, adaugă Marcel, viața în echilibrul natural al elementelor, în concordanță cu fluxurile de energie benefice ale pământului, unite cu cele ale Universului, prin Axul Lumii care se află aici, la Mont-Blanc, este principalul deziderat. De aceea nici nu vrem să părăsim vreodată acest pământ binecuvântat.
Buzz, ferice de tine, ai noroc de părinți vegetarieni, și pe deasupra și putred de bogați. Adela își mângâie pântecul apoi își puse și pălăria de soare cu boruri largi.  O vibrație nouă înfioară pânzele yahtului, sau poate curentul apei și-a schimbat direcția. Marcel trage cu putere de saula înnodată de turnichet și strânge focul mic.
— Bine, cel puțin, că nu mai plouă. În noaptea de Anul Nou vom avea focuri de artificii pe lac, sunt cele mai frumoase din lume, bineînțeles după acelea de la Sidney. M-am sfătuit  cu Grace, deși ea e de părere  să rămâi la noi încă o perioadă, poate chiar ca bonă, plătită, desigur, eu totuși nu cred că e o idee bună. Nu cred că e bine să încurajăm alte sentimente între tine și copilul nostru, cel mai bine este să rămânem  în termenii strict contractuali.
Adela își ține pălăria cu mâna dreaptă, o pală de vânt iscată de nicăieri îi înfioară vârful firelor de păr de pe umeri.
— De altfel, zice Grace, procedura nu încurajează contactul direct dintre părinții copilului și mama surogat. De aceea, inițial nu ni s-a permis să venim și noi la clinică, să asistăm la implantarea embrionului, am primit doar fotografii. Cu toate acestea, din considerente umanitare, nu am vrut să te păgubim de mulțumirea pe care o vei avea,  știind  că…
Țipătul Adelei pare să fi fost confundat cu al cormoranului, așa că niciunul din cei doi soți Montrésor nu întoarce capul către ea până ce nu o văd stând cu arătătorul mâinii drepte ațintit către orizont, mai precis către acel triunghi alb, strălucitor, acea piramidă energetică, axul lumii, Mont-Blanc. Când, după câteva secunde de derută, urmăresc cu privirea direcția degetului, Marcel și Grace sunt nevoiți să se sprijine de arborele trinchet de la prora cu ambele mâini: într-un halo strălucitor, irizat în toate culorile curcubeului, semețul pisc pare cuprins de o frenezie halucinantă a schimbării la față.
Acum, după aproape cinci minute de la acest spectacol, încă se mai uită în zare fără să reușească să înțeleagă ce s-a întâmplat de fapt. Mont-Blancul nu mai este alb. Nu mai strălucește ca un diamant. Mont-Blancul acum este vânăt, cenușiu, mohorât, sobru și posac, ca un clovn care și-a dat spoiala jos de pe față.
— Zăpada! A căzut zăpada de pe el! Cuvintele vin pe buzele lui Marcel deodată cu groaznicul tunet  care reverberează pe suprafața  lacului, cuprinsă subit de o fierbere nebună. Stolurile de gâște și lebede se ridică precipitat în zbor, lăsând în urmă fulgi albi care planează lin în jos. Tunetul se răsfrânge în sute de secvențe de tonalități diferite, care se succed și se întretaie într-un tempo alarmant, rostogolit și reflectat pe pantele munților Jura. Clădirile înalte din centru par să fie cuprinse de un dans îndrăcit, navele ancorate în radă se înghesuie unele în altele și par că ar vrea să salte pe uscat, în timp ce mii de sirene de alarmă sfâșie văzduhul. Femeile stau strâns îmbrățișate, cuprinse în strânsoarea brațelor bărbatului.
— Stați liniștite, nu vă agitați, pe vas suntem în siguranță, am avut mare noroc că ne-a prins  cutremurul pe apă. Trebuie să se oprească…
Însă nu se oprește. Vasul este antrenat într-o mișcare nouă,  rapidă și incontrolabilă, având ca direcție gura fluviului Rhône, clipă în care cei trei văd cu groază cum peisajul se schimbă cu rapiditate pe țărm. Urletul sirenelor de pompieri, poliție și ambulanțe se împletește cu zecile de mii de claxoane care țipă în disperare, și atunci își dau seama de adevărata dimensiune a dezastrului: apele cresc vertiginos și inundă orașul. Stradă după stradă, casă după casă  pier înghițite de mareea implacabilă și tăcută, care antrenează pe sus  mașini, scânduri și  cadavre umane. Din gara feroviară se mai vede acum doar etajul superior. Un minut mai târziu, deja jumătate din centru, până la Avenue Giuseppe Motta, este sub ape, iar partea cea mai ciudată este că vasul pare că se înalță odată cu apa, de fapt chiar asta și face. Sinistra panoramă se deschide acum vast. Marcel și Grace, dacă și-ar pune binoclul la ochi, ar putea vedea cum apa le pătrunde în dormitoare și în living prin fereastra terasei, lăsată larg deschisă. Chemin d’Arche nu  mai este acum decât un îngust canion subacvatic, prin care somonii și crapii înoată, explorând noi teritorii.  Grace se prăbușește moale în brațele lui Marcel, iar Adela simte cum umezeala îi udă genunchii. Se rup apele și în pântecul ei. Cu mâinile sub burtă se întinde gemând pe puntea de la tribord. Curând, nu se știe cum, orașul, sau ce mai rămăsese din el, dispare după cotul fluviului,  care, după joncțiunea cu afluentul l’Arve capătă lățimea Dunării la Galați. Întunericul se lasă deja pe la ora cinci, dar vasul navighează liniștit ocolind înălțimile joase ale munților Jura. Cu puțin noroc vom naufragia poate în vreo albie secundară, sau poate o luăm spre Lac de Bourget, își zice Marcel. Cred că am prin tambuchi o hartă a văii Rhônului, dar e prea întuneric și nu văd nimic.
— Fetelor, e momentul să vă întreb serios dacă credeți în… Adela, ce Dumnezeu s-a întâmplat? Un scâncet slab se aude din ghemul zbârcit de carne și piele roz de  la pieptul Adelei. Marcel se apleacă neîncrezător, pipăind prin beznă:
— Când ți-a venit?
Ridicată într-un cot, Grace privește neîncrezătoare la minunea care își revendică un loc pe lista pasagerilor.
— Marcel, ce ne facem, cum creștem copilul? Nu mai avem nimic! Totul s-a dus. Adela, nu ne mai putem permite copilul, îmi pare rău. Oricum, nu știu dacă ne va mai da Banca restul de bani ca să-ți plătim.
— Care Bancă, Grace,  pe ce lume trăiești? Fericiți cei cu credite, căci Băncile nu mai există. Și ce crezi tu că mai poți să faci  acum cu  banii? Marcel reușește să extragă din tambuchi harta fluvială a Franței. Scapără un chibrit și, cu degetul, urmărește linia albastră care izvorăște din lacul Geneva și se varsă printr-un estuar în Mediterană. Copii, și tu, Buzz, mâine în zori vom putea să luăm o hotărâre pentru viitorul nostru. Acum suntem în voia sorții.  Adela, mai ai banii  pe care ți i-am dat în  avans? E o prostie să te mai întreb, am văzut că ai venit cu o mașină nouă. Din păcate. Nu o mai ai.
Nici un zgomot nu tulbură liniștea de sfârșit de lume. O spaimă de moarte s-a întins de la un orizont la celălalt. De fapt, moartea însăși planează cu aripi membranoase peste câmpiile golite de orice suflare de viață.
Când zorii se ivesc, fluviul are o mișcare deja atât de lentă încât pare că stă pe loc. La stânga și la dreapta, la  o distanță de circa zece kilometri una de alta, se văd două insule   înalte, garnisite cu  clădiri  viu colorate, ale căror locatari se pregătesc să înfrunte surpriza vieții lor, odată cu ivirea zorilor.
— Deșteptarea, în caz că dormea cineva! Îmi place că îmi mențin moralul ridicat, date fiind circumstanțele. Trebuie să luăm o decizie rapidă și irevocabilă, înainte să fim târâți în Mediterana, unde nu avem altă opțiune decât coasta Africii. Aici este însă Franța! Suntem în Lyon. Acostăm, sau mergem mai departe la tuaregi?
Marcel nu așteaptă nici un  răspuns. De altfel, nici nu a venit vreunul. Cutterul se apropie lent de insula din partea dreaptă, în mijlocul căreia turlele unei catedrale străpung apele. Străzile aflate deasupra apei sunt înțesate până la refuz de oameni tăcuți. Peste tot, pe acoperișuri, în case, la ferestre, în copaci. Oriunde este un centimetru liber de teren, este un om. La vederea velierului, o sută de  bărbați se aruncă în apă și se avântă înot către ei. Marcel întoarce rapid cârma și îndepărtează barca de țărm.
— Și înainte este un viitor. Adéle, cum se comportă noul căpitan de vas? Uitați care este planul meu: peste trei zile suntem în estuar. Odată ieșiți în Mediterana, curentul paralel cu țărmul ne trimite ori în dreapta, către Spania, și atunci acostăm pe coastele înalte ale Pirineilor, fie în stânga, și avem de ales între Marsilia și Monte Carlo.  Eu personal aș alege Monte Carlo, e mai chic.Dar mă supun alegerii doamnelor.  Iar dacă nici acolo nu găsim loc, mergem mai departe. Sunt atâtea locuri bune, stâncoase, de acostat. Sardinia, Corsica, Sicilia, Calabria.  Țărmuri înalte, lume puțină. Și dacă nici acolo, Africa ne așteaptă. Avem provizii pentru cel puțin patru zeci de zile. Și odată ce găsim un locușor, înfigem steagul în pământ și începem să construim o colibă din trunchiuri de palmier. Facem un barbeque la stradă, punem firmă și așteptăm clienți. Și, ah, să nu uit, firma noastră se va numi  Chemin d’Arche.
Marcel  turuie  într-una, de parcă i-ar fi teamă de liniștea aceea deplină care s-a instaurat peste ape. Căci nu mai există țărmuri, și nici curgere la vale. Nici pentru Adela nu mai există  nimic altceva în lume decât puiul de om, ce suge liniștit la sân. Buzz, ești  norocos, și  din norocul tău mi-ai dat și mie.  Din cerul acoperit cu nori stratus uniformi, de joasă înălțime, ploaia se scurge monoton. Cu pixul, Marcel trage pe marginea hărții prima linie. Ziua întâi.

marți, 1 martie 2016

Reality show

 Publicat în Gazeta SF






Curtea pavată cu piatră de râu, pusă cam alandala, măsoară vreo sută de metri de la o margine la alta și este înconjurată de ziduri înalte de vreo șapte-opt metri. Poarta largă, în două canate, din stejar, solidă, acum închisă, este încadrată de două turnuri. Indivizii agitați, îmbrăcați în țoale pestrițe, zdrențăroase și murdare, meșteresc în jurul unui eșafodaj din scândură de brad, amplasat în mijlocul curții, pe care au montat un par înalt de vreo trei metri. În vârful parului au prins un braț orizontal, întărit cu o consolă. De vârful brațului orizontal atârnă funia.
          Cristian Mănăilă, avocat în baroul municipiului Focșani, un bărbat atletic, de nici treizeci de ani, altminteri jovial și mereu pus pe glume, privește cu ochii sticloși și mâinile legate la spate pregătirile. Sinistra parodie de proces se încheiase, așa cum se antepronuțase încă de aseară judecătorul, prin condamnarea la moarte a acuzatului.
          – În ștreang o să putrezești!
          – Da, da, vezi să nu! În primul rând, n-ai dovedit paternitatea copilului. Și apoi, fac cerere de recuzare a completului, pe motiv de antepronunțare.
          Jocul ăsta în care fusese atras fără voia lui se juca prea tare. Actorii, sau ce erau ei, păreau scoși cu totul din lada de vechituri a teatrului de păpuși.
          – Oh, Doamne! Cum am putut suferi un lucru ca acesta? Oh, sfântă dreptate, pune-ți îndreptarul și vezi cu câtă câinoșenie lepădătura asta mi-a terfelit cinstea!
          Omul care declamă tirada asta scoate de la brâu un sul de hârtie pe care îl desface și îl apropie de ochii avocatului.
          – Nu rabdă gura mea să mai citesc odată scârnăviile astea, ci ca să nu ai motiv de cârcneală, citește:
         
          Cununa pletită nocrocul o tinde
          Capul fără creieri cu mâna o prinde!
          Oh! Ana, fecioară, frumoasă nevastă
          Nevastă fecioară, fecioară nevastă,
          Peste șase vremi roada să-i coboară
          Fulgerul și fierul focul mistuiască
          Patul nevăpsit nu se mai slăvească![i]
         
          – Habar n-am ce-i asta, și vreau să mă dezlegi imediat, altfel te reclam pentru sechestrare de persoană. Gluma-i glumă, dar să ne înțelegem, toate au o limită!
          Bărbatul din fața lui, o namilă păroasă și împuțită, care avea în loc de pantaloni un fel de izmene strânse pe șold cu o centură lată, de care atârna o sabie încovoiată, și o căciulă ornamentată cu o pană caraghioasă de păun îndesată peste lațele nespălate, îi șterse avocatului un pumn peste gură care-l făcu să se prăbușească. Doi gealați îmbrăcați în vestoane fistichii, cu epoleți și pușcoace cu baionetă la umăr, îl ridicară de pe jos și-l traseră de mâini, târâș, către eșafod. Mănăilă începu să se zbată, urlând cât îl țineau puterile:
          – Alo, Poliția, jandarmii, pompierii, alo, alo, să oprească cineva nebunia asta! Un nou pumn, de data asta în plex, îl făcu să tacă. Un haidamac din spate îi potrivi funia în jurul gâtului, ajustând deschiderea lațului – nici prea larg, dar nici prea strâmt. Cristian Mănăilă aruncă o ultimă privire cerului senin, pe care soarele tocmai își începuse ascensiunea zilnică. Namila păroasă ridică brațul drept în sus, cu pumnul strâns. O femeie din asistență scoase un țipăt. Un baterist pe care nu-l remarcase începu un răpăit rapid de tobă, de parcă ar fi anunțat un număr de magie. Femeia despicată cu fierăstrăul, sau Magicianul scufundat cu capul în jos în bazinul cu apă. Toba încă duruie pentru ca magicianul din spatele perdelei să știe cât timp mai are ca să iasă prin trapa de sub scenă și să urce în nacela balonului care stă pregătit în spatele draperiei. Când toba va tăcea, Magicianul va apărea în zbor deasupra publicului. V-am făcut-o și de data asta, fraierilor, n-ați fost pe fază. Toba duruie, mâna împuțitului e încă ridicată, dar va obosi la un moment dat.
          De aseară, de când a stat de vorbă cu femeia în negru, Cristian se află prins într-o capcană absurdă. Întâmplările se petrec în jurul lui cu o viteză amețitoare, ca în vârtejul unei tornade, iar vestea cea proastă este că el, avocatul Cristian Mănăilă, nu are nici cea mai mică putere să le influențeze mersul. Nimeni nu-l ascultă, toți vorbesc aiurea ca într-o piesă de teatru, toți au rolurile învățate pe dinafară și nimeni nu vrea să-și iasă din rol. Când femeia în negru din capelă și-a ridicat voalul și i-a zis: „Sunt Ana, soția lui Vodă”, atunci a întrebat-o ușor confuz: “care Vodă?”
         
          – Ai ajuns tocmai la țanc! Zise femeia îmbrăcată cu o pelerină neagră, ce stătea într-un jilț, la dreapta iconostasului. Încă puțin și-mi pierdeam nădejdea că o să mai vii. A făcut treabă bună cotoroanța aia de țigancă. Am pus-o să stingă doi tăciuni în apă neîncepută, ca să vii sigur în noaptea asta. Dă-te-n-coace, că omul ăsta-i surd și mut. Dar vede bine, și citește de pe buze. Femeia se repezi într-un colț al încăperii, apăsă cu piciorul pe o anumită dală din pardoseală și extrase din tainița care se ivi o casetă, din care, deschizând-o, scoase o foaie de hârtie. Dă-te aici la lumânare. Iute, că nu-i timp, acuși trebuie să vină domnul. Citește!
          Avocatul se apropie prudent de ciudata apariție și luă în mână scrisoarea.
          – Nu înțeleg nimic ce scrie. E cu litere grecești.
          – Așa-i, că dumneata vii din țara talienilor, și ai uitat literele astea popești cu care scrie pe la noi. Hai că-ți tălmăcesc eu.
          Încăperea era luminată de trei sfeșnice cu lumânări care ardeau cu vioiciune, dând o lumină vibrantă, aurie. Într-o latură, pe unul din pereți, lucra absorbit un pictor la chipul unui sfânt. Când îl văzuse intrând prin ușița mascată în perete, pictorul se oprise din treabă, se apropiase de el cu o lumânare în mână și-i studiase curios obrazul.
          – Scurt: prin mincinoasă pâră feciorul lui Antioh, Dumitru, mă învinuiește la vodă că am rămas grea cu tine și de aceea am născut la șase luni un băiat dolofan, nicidecum n-am lepădat înainte de soroc. Tu deci spune-i lui vodă că-i minciună, că acum nouă luni tu erai în țara talienilor la Genova, și ai și dovadă. Îi arăți zapisul.
          – Care Vodă, femeie? Și ce zapis?
          – Și că tu, Mănăilă, biv vel clucer, vei închina lui Mihai Vodă Racoviță toată sfânta mănăstrire a Recei, cu zidurile ei, și cu pădurile și țarinile dimprejur până cât ține moșia Mănăileștilor, la Sfânta Episcopie, precum arată cartea de închinăciune, așișderea și Măria Sa, cât se va îndemna să ne facă bine. Uite, tu iscălește. Călimara e acolo. Femeia îi puse o pană de gâscă în mână și îi întinse o coală de hârtie caligrafiată cu litere chirilice. Dacă nu faci cum îți zic, pierim, și tu și eu.
          – Doamnă, e o mare neînțelegere. Eu nu sunt… eu nu am… e un fals. Nu pot să semnez acest document, e o infracțiune.
          Ușa paraclisului se dădu brusc de perete și un grup de bărbați năvăliră înăuntru.
         
          – Ah, ticăloasă muiere, tot cu ibovnicul în brațe te ții? Zbieră cel care părea să fie liderul gloatei aceleia înfiorătoare. Pregătiți-mi, dar, sabia, cuțitul, funia și otrava, căci altă soartă pe această lume, mai bună pentru voi, nu este.
          – Măria ta, nu e ce crezi!
          – Stai, să-ți explic: eu sunt avocatul Mănăilă, și am treabă cu părintele stareț de la Recea. M-a chemat să-l ajut într-o chestie.
          – Te-am omenit, te-am făcut logofăt, te-am făcut și clucer, viperă ce ești! Te-am purtat ca pe un șarpe la sân, și acum te întorci și muști mâna care te-a hrănit!
          – Măria ta, sunt numai snoave mincinoase ce-a scris feciorul lui Antioh. Clucerul Mănăilă a fost în toată vremea dus în țara talienilor.
          – Da, da, la Genova, intră și avocatul în jocul lor. Ti voglio bene, arrivederci!
          – Legați-l, și în beci cu el! Iar mâine dimineață să fie ștreangul pregătit.
          Cristian Mănăilă fu imobilizat de gloata de figuranți și împins de la spate, în ciuda zbaterilor și amenințărior sale cu plângere penală, pe niște coridoare întunecoase și întortocheate, coborâră apoi o scară spiralată și ajunseră în niște subtererane umede, luminate de făclii. O ușă masivă fu descuiată, în spatele ei apărând o cămăruță fără nici o fereastră, în care nu erau decât un maldăr de paie într-un colț și o troacă urât mirositoare, pe post de WC. Ușa se închise în spatele său. Întunericul deveni deplin.
         
          Pentru prima dată pe Cristian Mănăilă îl încolți frica. Liniștea ca de mormânt care se lăsă nu era tulburată decât de rarele cadențe ale unor picături de apă ce se infiltrau pe undeva. Am fost răpit. De cine oare? Ce vor de la mine? Mănăilă bâjbâi prin beznă până ce găsi paiele și se aruncă frânt de oboseală peste ele. Iureșul întâmplărilor de peste zi îl năuciseră cu totul. Nu mai înțelegea nimic. Parcă era supus unui experiment reality-show din cele mai sadice. Șase ore urcase muntele, și când spera că va găsi un pat moale și o copioasă cină mănăstirească, iată ce i s-a înscenat!
          Plecase în zorii zilei de ieri de acasă, împreună cu prietenul său Vasile Apostolescu, către mânăstirea Recea. Pe la șase seara intrară pe poarta mânăstirii. Se îndreptară mai întâi către biserica cea nouă, aflată imediat în fața intrării, unde văzură lumina aprinsă.
          – Să vezi ce-am pățit săptămâna trecută, zise deodată Vasile, pe când se îndreptau către pangar. Am găsit un câine în cotineața găinilor. Maidanez, dar semăna cu un ciobănesc german. Mare, negru și cu niște colți fioroși. Îi sticleau ochii în cap mai ceva ca în filmele de groază. M-am dus mai întâi la poliție, pe urmă la primărie.
          – Auziţi, ce treabă avem noi, la Primărie? La Poliţie mergeţi, mi-a zis funcționara, iritată. Avea treabă și eu o țineam de vorbă.
          – Păi de la Poliţie m-au trimis la dumneavoastră. Nu e chestiune de interes public? Un câine de pe spaţiul public, care spaţiu public e al Primăriei, a intrat la mine în curte, care curte e a mea, şi mi-a omorât găinile. Care erau ale mele. Să binevoiască aşadar Primăria să-şi ia înapoi cele ce sunt ale ei.
          – Nu ne interesează…
          Discuţii aiurea, fără nicio finalitate. Merg din nou la Poliţie.
          – Da, ştim, un câine-lup comunitar a intrat la dumneavoastră în curte, în coteţul găinilor, si v-a ucis trei moțate. S-a comunicat şi pe saitul Poliţiei. Vă numiţi Apostolescu Vasile, ştim. Scrieţi vă rog o reclamaţie, puneţi timbru judiciar de 5 lei. Da, găsiţi model de formular pe saitul Politiei. Dacă dispuneţi de un laptop, şi imprimantă, descărcaţi PDF-ul si printați. Dar vă spun că deoarece e un câine fără stăpân, legea nu ne dă voie să facem nimic. Dacă era un câine cu stăpân, atunci da, puteam să dăm o amenda, ceva, stăpânului. Dar aşa…
          Șeful de post m-a tras apoi mai de-o parte şi m-a întrebat între patru ochi dacă nu cunosc pe cineva cu o armă de vânătoare. Sau vreun farmacist să-mi dea nişte diazepam sau alte pastile din-astea. Sau pe cineva la protecţia plantelor pentru nişte pesticide.
          – Se dă aşa ceva fără reţetă? Şi de unde să ştiu eu care e doza? Mi-i şi frică să umblu cu otravă! Dar este legal să faci lucrurile astea? Dar, cine mai ştie… şi cine mai aplică legea, în general vorbind?… Tu, ca avocat, ca om al legii, ce părere ai?
          Cristian Mănăilă, care între timp luase o carte de la pangar și o răsfoia, răspunse fără prea mult entuziasm:
          – O părere proastă. Sigur, poţi să obţii substanţele acelea, dar pe riscul tău. Mi se pare însă mult zgomot pentru nimic. Astea nu sunt necazuri adevărate, care sa reclame asemenea grave demersuri… Uite, adevăratele probleme le are starețul Nicodim, de aici, de la mânăstirea Recea. Mi-a scris un e-mail zilele trecute. Vrea să-l reprezint în procesul cu primăria pentru retrocedarea a zece hectare de pădure. Cică ar fi o donație din perioada fanariotă, dar n-are nici un act.
          – Și te bagi?
          – Normal că mă bag! Întotdeauna iese ceva dintr-o afacere din asta încurcată. Nimeni nu-i mai meșter ca mine în dezgropat potcoave de cai morți ca să le vândă drept vestigii istorice.
          – Oare mitul avocatului lacom și fără scrupule o fi având ceva temeiuri istorice? Doar mă întreb.
          – E doar un mit. N-ai văzut filmul acela, cu Al Pacino și Keanu, Avocatul diavolului? N-are nici o legătură cu realitatea. Nu că mi-ar displăcea așa o carieră fulminantă, adăugă Cristi Mănăilă, zâmbind pe sub mustață. Nu, nu găsesc nimic despre ghicirea viitorului în cărți. Avocatul închise cartea cu un zgomot sec şi o aşeză la loc pe raft. Măcar dacă-mi ghicea țiganca aia unde să găsesc documentele cu care să câștig pădurea mânăstirii.
          În biserică nu era altcineva decât omul de la pangar, care primea pomelnicele şi banii de la vizitatori. Pe rafturile pangarului, cărţi religioase, duhovniceşti. Apostolescu citi câteva titluri cu ochii mijiţi. Călăuza credinciosului ortodox… Îndrumar la spovedanie…
          – La baba aia te referi? Tot la ea îți stă gândul? O impostoare, dă-i ignore!
         
          Ieri, pe la orele prânzului, parcaseră mașina undeva în dreptul conacului Zamfirescu și o apucaseră pieptiș, prin pădurea de brazi, ținând marcajul roșu cu alb. Urcușul nu era foarte anevoios, în plus la fiecare jumătate de oră își îngăduiau cinci minute de popas. Pe la vreo patru, când umbrele încă nu puseseră stăpânire de tot peste munte, văzură țiganca aceea într-un luminiș. Aduna ghebe. N-apucară să treacă pe alături, că fură depistați și interpelați.
          – Frumosule, chiparosule, kalimandrosule, vino la baba să-ți gîcească!
          – N-avem nevoie, fii sănătoasă!
          – Da de ce ești așa cărpănos? Hai dă palma la baba, că nu-ți cer nimic!
          – Fugi bre de-aici, lasă-mă în pace că n-am timp, se face noapte.
          – Hai, boierule, nu te zgârci, că cărțile nu mințesc. Ai un procest de judecată? Cine-i dama de ghindă?
          – Ce damă? Ce proces? Avocatul deveni brusc interesat. Țiganca prinse imediat momentul psihologic favorabil.
          – Uite, îți zîc de bine, o să te întâlnești la drum de seară cu o damă de ghindă. Da să nu te f**i cu ea, auzi? Ascunde-te de rege, că te taie când te prinde.
          – Lasă-mă, femeia lui Dumnezeu, cu prostiile astea.
          ­– Nu-s prostii, mâncați-aș gura ta! Cât dai la baba ca să-ți mai zic de judecată?
          – Nu-ți dau nimic, că nu te-am pus eu să-mi ghicești.
          – Aoleo, da tare ești păduche!. Zgârcitule! Zise femeia din urmă, cu ciudă. La judecată să nu ceri nimica, ci să dai totul de la tine, ca să scapi cu viață!
          Cei doi își urmară urcușul cu o ușoară urmă de anxietate în suflet. Pe la ora șase seara deja intrau pe porțile largi ale mânăstirii, ctitorie domnească, la granița dintre Principate. Mihai Vodă Racoviță avusese acum vreo trei secole flerul imobiliar de a ctitori o frumoasă mânăstire aici, la Recea, în Carpaţii de Curbură. Foarte convenabil pentru excursiile de weekend. Apostolescu se feri din calea unui impozant şi elegant Porsche Cayenne, la volanul căruia un tânăr monah, cu barba cârlionţată de-un cot, vorbea absorbit la telefonul mobil. Umbrele înserării se prelungeau pe lângă zidurile de piatră, un vânt uşor agita vârfurile brazilor. Cei doi intară înăuntrul incintei cu ziduri groase, fortificate. Părăsind biserica nouă, cei doi se îndreptară către biserica veche, situată în aceeași curte, la vreo douăzeci de metri distanță.
          – Și cu câinele cum s-a sfârșit?
          – Stai să vezi, ce întâmplare curioasă! Aveam acolo, în țarcul găinilor, niște coșuri mari de răchită, în care adunam iarbă pentru păsări. Javra se făcuse colac într-un coș, și mă privea cu niște ochi roșii, plini de ură. Își găsise culcuș confortabil. Ca să-i fie și mai bine, m-am strecurat atunci cu blândețe, am luat un alt coș, din cele ce eru acolo, stivuite, și i l-am răsturnat peste cap, cu grijă să vină toartele una lângă alta. Am legat toartele celor două coșuri între ele cu niște sfoară, și l-am strâns astfel ca într-o colivie. Nici n-am avut curajul să mă uit la el.
          – Uite că te-a lăsat totuși să te apropii de el!
          ­– Eu cred că nu se aștepta la o asemenea îndrăzneală din partea mea! L-am luat așa în brațe și l-am suit în mașină. Am gonit până aici, la Zamfirescu, unde am lăsat noi mașina, și i-am dat drumul în pădure. A zbughit-o ca din pușcă. Dar mai înainte s-a uitat lung la mine, ca să mă țină minte. Dar haide, domnule avocat, să-ți arăt, până una-alta, pictura lui Pârvu Mutu, acest Rubliov al românilor, care a trăit în jurul anului 1700, și de la care ne-au rămas o serie de icoane și biserici pictate, printre care și aceasta.
          Cei doi pătrunseră într-un fel de pronaos îngust, cu pereții și plafonul pictați în întregime. Pereții afumați erau ascunși de o schelărie înaltă pe care era cocoțat un călugăr ce pigulea atent la o icoană.
          – Bună ziua! Aici se poate vedea pictura lui Pârvu Mutu? Avocat Cristian Mănăilă mă numesc.
          ­– Doamne-ajută! Ieromonahul Nicodim sunt, starețul acestei sfinte mânăstiri. Vă așteptam, domnule avocat. Pârvu Mutu – doar ce s-a decopertat în colțul acela de jos se mai poate vedea. Pictura originală s-a acoperit cu un strat nou în 1844, pe care acum îl dăm jos pe ici, pe colo. Și pictura nouă e valoroasă, Tattarescu. După ce vizitați muzeul, mergeți la trapeză și serviți cina, apoi poftiți la mine în birou să vedem ce mă sfătuiți în chestiunea retrocedării.
          Cei doi examinează cu o atitudine cultivată cele două mostre de pictură, care exemplificau pe viu evoluția stilurilor, de la clasicismul bizantin al perioadei brâncovenești la neo-renascentismul secolului romantic. La jumătatea zidului, o ușă cu canate ascunse în zidărie pare că nu face parte din estetica arhitecturală.
          – Ușa asta e închisă?
          – Nu intrați pe ușa aia, vă rog mult. Se lucrează. Domnule avocat, necazul este următorul: izvoarele noastre scrise spun că moșnenii din Bordești au vândut o parte din moșie și au dăruit Domnului un loc de pomet, adică o livadă, să-și facă Măria-sa metoh, adică mănăstire. E vorba de domnitorul Mihai Racoviță, pe la 1700. Contemporan cu Dimitrie Cantemir, în Moldova. Anii tulburi de la sfârșitul domniei l-au împiedicat însă pe “domnul prea creștin” să-și țină făgăduiala. Domnul nu a mai făcut nici o mănăstire aici. A făcut-o însă un boier buzoian, Mănăilă, tot ca pe dumneavoastră îl chema, ridicat prin mijloace proprii la rangul de ceauș, apoi logofăt, pe urmă căpitan de lefegii, șătrar și mare clucer. Acest boier destoinic, însă, care a construit mânăstirea pe cheltuiala lui, nu știm dacă a lăsat vreun act de donație și pentru o moșie. O mânăstire are mare nevoie de moșie, ca să se întrețină. Avem numai promisiunea Domnească. Credeți că puteți să faceți ceva? Oare s-ar putea numai pe acest cuvânt să primim pământul care ni s-a promis?
          – Ca să înțeleg eu bine: Mihai Racoviță, domnitorul, a promis că face o biserică…
          – A promis că o înzestrează cu pământ. Biserica a făcut-o boierul Mănăilă. Dar numai că pământul…
          – …Promis…
          – …De Vodă, nu l-a mai dat. Ce ziceți?
          – Ce să zic… Cât dați?
          – Cinci la sută?
          ­– Știu și eu? Pe un caz complet nedocumentat…
          – Zece?
          – Dosarul e mult prea subțire! Nu aveți decât o promisiune! Treizeci.
          ­­– Doamnule avocat, cu mare drag v-aș da, dar nu ne putem permite atât de mult! Douăzeci și cinci. Dar numai dacă va fi să câștigăm.
          – Ok, părinte, douăzeci și cinci, la prețul pieței libere. Faceți și o rugăciune, nu se știe. Poate ajută.
          – Ajută, că fără rugăciune nimic nu se face. Cât mai zăboviți pe aici, eu mă duc să pregătesc cele de trebuință pentru cazarea dumneavoastră.
          – Merg și eu, zise în clipa aceea Apostolescu. Se aude gongul pentru masa de seară. N-aș vrea să se răcească mâncarea în farfurie. Se îndepărtă câțiva pași, apoi, întorcând capul, îi aruncă avocatului peste umăr, rânjind sarcastic: remember: la procest tu să nu ceri nimica, ci să dai de la tine, ca să scapi cu viață!
             
          În scurtă vreme rămas singur, avocatul se mai învârti câtăva vreme, zgâindu-se la pictura murală, apoi se îndreptă spre ieșire. Se opri o clipă în dreptul ușii mascate în zid, lipi urechea de ușă. Își aminti de rugămintea starețului de a nu intra aici, iar curiozitatea îl îndemnă să arunce o privire. Apăsă prudent clanța. Ușa se deschise fără efort. Mijind ochii spre a se obișnui cu lumina din cealaltă încăpere, avocatul strecură ușor capul înăuntru. Camera era un fel de capelă, cu un mic altar acoperit cu o draperie, și strane de jur împrejur, pe lângă perete. Femeia în negru care stătea într-un jilț s-a ridicat, i-a spus niște chestii aberante, pe un ton de parcă l-ar fi cunoscut de mult, și în clipa când i-a băgat sub nas un fel de scrisoare, o bandă de mafioți costumați ca la operetă l-au luat la bătaie cu pumnii și picioarele și l-au legat cu mâinile la spate. L-au târât pe urmă prin niște catacombe mustind de infiltrații și l-au azvârlit peste un maldăr de paie ude, într-o celulă insalubră. Acolo și-a petrecut noaptea, fără să poată închide ochii de îngrijorare. Zorii zilei l-au găsit istovit, tremurând de febră, aproape agonizând. Galben la față, cu gura uscată și limba amară, ca după o noapte de beție, fu ridicat de aceiași indivizi și scos afară în curtea interioară a mânătirii, pe la ora zece dimineața. În mijlocul curții niște țărani terminau de bătut cuiele unei construcții care aducea cu o spânzurătoare. Nu-i luă multă vreme ca să realizeze că aceea chiar era o spânzurătoare, mai precis era spânzurătoarea lui. Scenariul acela lugubru se derula cu o precizie infernală. Nimeni nu-i asculta țipetele și amenințările. Numeni nu-i răspundea la rugăminți. Parcă era o jucărie în mâinile lor, o jucărie a destinului. Și nici măcar nu înțelegea care este motivul pentru care va muri. Nimeni nu interacționa cu el. A existat totuși o replică la care a primit răspuns, din partea femeii în negru: Nu înțeleg nimic ce scrie. E cu litere grecești. Așa-i, că dumneata vii din țara talienilor, și ai uitat literele astea popești cu care scrie pe la noi i-a răspuns femeia. Este oare posibil… oare indivizii ăștia interacționau cu el doar dacă își spunea și el replica exact ca în scenariu? Dar unde este scriptul? Ce ar trebui să spună?
         
          Toba încă mai duruie, brațul cu pumnul strâns face o infinitezimală clătinare. Starea de suspendare între a fi și a nu fi urmează să se încheie în acest moment. Mâna parcurge în veșnicia unei clipe câțiva milimetri.
          – Dau totul de la mine, urlă Cristian Mănăilă. Semnez donația! Dau totul, totul!
          Pumnul se oprește brusc din căderea lui. Palma se deschide și, cu degetele rășchirate, face o mișcare orizontală în lateral. Toba se oprește.
          – Dezleagă-l, zice împăunatul.
          Actul este semnat pe loc în două exemplare de față cu toată lumea. În scurtă vreme asistența se împrăștie care încotro și Mănăilă este lăsat slobod, nebăgat în seamă de nimeni. Soarele era la amiază. Curtea mânăstirii arată cumva diferit față de aseară, dar nu poate să spună acum motivul. Caută din ochi biserica cea nouă, dar n-o vede. Asta era diferența! Nu este nici Porsche Cayenne-ul mânăstiresc. Cu mâinile în buzunare, încă prudent, face câțiva pași, ca un șoarece căruia nu-i vine să creadă că pisica a uitat cu totul de el. Intră în biserica veche, trece pe lângă pictor, vede ușa ascunsă în zid și în clipa în care apasă pe clanță îl aude pe surdo-mut strigând gutural către el. Ușa se deschide. Vede acum schela din încăperea alăturată, în care fusese aseară împreună cu Vasile și Nicodim. Întoarce capul către pictor, pe care îl aude strigând din ce în ce mai disperat și-l vede gesticulând cu pensula în mână. Oare ce urmează în scenariu? Surdul sau schela? Închide ușa între el și pictor, și în clipa aceea se face instantaneu liniște.
          – Da’ unde-ai fost, frate, că de aseară te caută în disperare toată lumea? Dacă nu te găseam nici azi, anunțam poliția, zice Apostolescu. Cei doi, Vasile și starețul Nicodim, tocmai intră în paraclis. O rază de lumină se proiectează oblic peste pictura murală.
          – Am fost… reținut. Fără voia mea. Părinte Nicodim, ce ziceați că este în camera din spatele acestei uși?
          – Nimic, niște materiale. Saci cu ipsos și niște scule.
          – Aha. N-ați vrea să aruncăm o privire? Împreună.
          Fără nici un cuvânt, starețul scoate o legătură de chei de la cingătoare. Alege una dintre ele, o introduce în broască și apasă pe clanță. Ușa se deschide cu greutate. Bucăți de mortar și tencuială căzute pe jos sunt agățate de ușă și antrenate în mișcare, cu un hârșâit. Saci de materiale și moloz sunt depozitați pe lângă pereți.
          – Aici nu am terminat renovarea, suntem în curs…
          Mănăilă privește camera, cu mâiniile la spate. Se plimbă pe lângă pereții acoperiți cu o pictură atinsă de patina timpului, dar ale cărei culori, în tonuri curajoase de oranj, auriu și azur, sunt încă vii și armonioase.
          – Aici nu s-a pictat peste Pârvu Mutu?
          – Nu, camera asta a rămas o dependință retrasă din circuitul public. A fost paraclisul personal al doamnei Ana Racoviță.
          Avocatul se apropie de unul dintre colțuri, se apleacă și ciocănește câteva dale de piatră. Una sună a gol. Caută din ochi o mistrie, și, cu puțin efort, ridică placa. Ceea ce găsește în spațiul secret îi lasă fără cuvinte.
          – Verificați vă rog acest manuscris, ale cărui slove chirilice sunt sigur că le cunoașteți. Este actul de donație care vă lipsește la dosarul cauzei. Veți vedea în josul lui semnătura în original a logofătului Mănăilă, scrisă cu litere latinești, fiindcă logofătul și-a făcut școala în Italia. Numai un pic, vă rog să nu mă întrerupeți! Adaugă avocatul în șoaptă. Înainte de a-mi pune orice altă întrebare, vă rog să vă retrageți în liniște din această cameră, fără să priviți în urmă.
          Rămas ultimul care iese din paraclis, Cristian Mănăilă închide ușa după el. Cu coada ochiului vede numai o sticlire roșie, ochii injectați ai unei fiare negre, cu chip de câine, care se odihnește în penumbră…



[i]   Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică (apud C. Gane – Trecute vieți de doamne și domnițe vol. I – Doamna Racoviță).

joi, 11 februarie 2016

Moartea numărului trei


Publicat în Gazeta SF


Prin fanta hijab-ului ochii negri, dilatați de spaimă, încadrați de sprâncene elegant arcuite, spun mai multe decât ar putea să spună gura încleștată și trupul acoperit de jibabul negru. Lama pumnalului luci o clipă în lumina soarelui ce pătrundea printre vitralii, oprindu-se la baza bărbiei.
- Ești nou venit printre noi, prietene. Nu mi-ai făcut onoarea să-mi spui cum te cheamă
- Ismael. Ismail, repetă, după ce-și drese glasul, cu o intonație mai profundă.
Bărbatul avea un nas tipic semit, arcuit prelung, subțire, terminat cu nări fremătătoare. Mustața subțire se unea cu barba tunsă scurt, care contura maxilarele delicat desenate, dar puternice. Tenul lui avea acea culoare caldă a lemnului de santal, un maroniu care bate înspre gălbui, accentuată de corneea palidă ca fildeșul îmbătrânit. Dar ceea ce era cel mai expresiv la el erau ochii, în sclipirea cărora se vedea o nuanță de exaltare vecină cu nebunia.
- Ascultă Ismaile, cine vine aici neinvitat plătește prețul sângelui. Vârful cuțitului începu să se plimbe lent de la stânga la dreapta pieptului acoperit de veșmântul drapat, căutând un loc mai vulnerabil. Zăbovi câteva clipe în dreptul inimii, apoi începu să coboare încet pe linia mediană care duce către buric. Din încăperea alăturată, marea sală de rugăciune a moscheii, se auziră litaniile salatului. "O, voi ce credeți! Când vă ridicați la rugăciune: spălați-vă fețele și mâinile până la coate. Frecați-vă capetele și picioarele până la călcâie. Dacă aveți vreo necurăție, curățați-vă. Dacă sunteți bolnavi ori în călătorie, dacă vreunul dintre voi vine de la locul tăinuit, dacă v-ați atins de femei și nu veți găsi apă, atunci folosiți nisip curat cu care vă veți șterge fețele și mâinile voastre”.
Pe peretele din fața sa, omul care își spunea Ismail văzu un disc cu o inscripție elegantă, un verset din Coran, în forma literei grecești Omega. Două semicercuri îngemănate ca două zale frânte. Mâna stângă a celuilalt îi acoperi gura, în timp ce dreapta înarmată îi sfâșie cu un gest straiul de pânză neagră. Vocile din încăperea alăturată tăcură deodată. Cu capul pe spate, Ismail privi curios caligrafia din perete și se gândi amuzat: ce bine seamănă cu cifra 3, văzut din unghiul acesta. Lama cuțitului alunecă rece pe piele și străpunse ultima fâșie de pânză din jurul mijlocului, când imnurile reîncepură melodios peste zidul cu ornamentații sinusoidale de inspirație florală.
- Doamne, Dumnezeule! Allah e mare!

*

Tedy se împinge în pervaz și, cu toată puterea, îl respinge pe sirian, care se prăbușește pe sofa cu un rânjet. Trece pe lângă el și se precipită în camera de baie, unde se spală îndelung pe dinți. Se privește în oglindă și simte cum îngrijorarea îi strânge din nou pieptul cu gheare de oțel. Cearcănele vinete i s-au făcut și mai mari și mai vinete. Vinișoare roșii îi irigă albul ochilor, indiciul nopților nedormite. Renii reveniseră. Mult mai numeroși și mult mai agresivi. De când are coșmarul acesta? Nici nu mai ține minte. Era copil.
În fiecare an, în ziua de Ajun, Tedy aștepta înfrigurat minutul acela, când ziua se îngemăna cu noaptea, și primele urme din zăpadă prindeau contur. Urmele cizmelor lui Moș Crăciun. Ritualul acesta: deschiderea ferestrelor și căutarea urmelor Moșului în zăpadă, sub fereastră, pe care îl repetase an de an, i se păru deodată ridicol odată cu intrarea în gimnaziu. Când fu în clasa a cincea se trezi la șase dimineața, ca de obicei, se duse până la geam, zâmbi, dar nu îl mai deschise. Se întoarse în pat și se culcă la loc. Căldura așternutului îl îmbie la somn iar colindele ascultate cu o seară înainte îi aduseră aminte de sania Moșului, cu zurgălăi și renii zburători. Unul, doi, trei… nu reuși să-i numere. Adormi încântat.
Prin clasa a șaptea, Tedy o convinsese deja pe doamna profesoară Virginia că va deveni un geniu al matematicii. Nicio problemă din culegeri nu-i rezistase. Rând pe rând, tratate groase de trigonometrie și algebră se umpleau pe marginile foilor cu comentarii scrise mărunt și ordonat. Secțiuni conice, hiperboloizi și integrale, abscise, bisectoare și gradienți deja nu mai erau necunoscute pentru el, în anul în care intrase la liceu. O dată pe lună, poștașul îi strecura pe sub ușă Gazeta Matematică, pe care o rezolva din scoarță-n scoarță doar în trei zile. Dar pe măsură ce mintea lui dezlega enigmele născocite de alte minți, o întrebare perfidă se înfiripa în conștiința lui: ce este cu adevărat matematica? Este oare posibil ca o ficțiune să-i nască în suflet atâta pasiune, atâta energie și atâtea bucurii?
Problemele nu sunt însă toate rezolvabile. Ca un ghimpe în talpă, Marea Teoremă a lui Fermat l-a zgândărit ani la rând, până când a aflat că cineva a rezolvat-o. Dar Conjectura lui Goldbach? Acest Gibraltar semeț al gândirii, această garnizoană neînvinsă, încă păzește nemărginirea oceanului matematic. Orice număr întreg mai mare decât cinci poate fi scris ca sumă de trei numere prime, presupune Goldbach. De ce ar fi așa? Nimeni nu știe. Dar până astăzi nu s-a infirmat. În toată lumea computere super rapide calculează zi și noapte. Algoritmii euristici generează numerele prime cu mii și mii de cifre. Dacă într-o zi unul din acele computere ar descoperi un număr, oricât de mare, care să nu fie sumă de trei numere prime, ziua aceea ar fi pentru omenire la fel de importantă ca și descoperirea vieții raționale în Univers. Toată lumea știe însă că munca asta nu va duce nicăieri. Deoarece prezumția lui Goldbach este adevărată. Deși nimeni nu știe de ce. Nimeni n-a demonstrat-o.
Pe măsură ce se adâncea în gânduri fără rost, simți că-l paște un alt pericol: acela de a-și irosi timpul și energia cu dubii metafizice. Ba, mai mult, de a-și pierde cu adevărat mințile. Istoria matematicii abundă de savanți nebuni: John Forbes, răpus de schizofrenie, de exemplu. Sau magnificul Georg Cantor, ce se credea trimisul lui Dumnezeu pe pământ, și care a sfârșit în cămașa de forță. Ludwig Boltzman s-a sinucis. Kurt Godel, la ospiciu. Alan Turing… ei bine, schizo și Turing.
Angoasa aceasta nu-i apăruse chiar din senin. Cam de prin clasa a șaptea, când singura lui preocupare devenise matematica, Tedy începu să aibă coșmarul cu renii. Sau cu un an sau doi mai devreme? Veneau într-un vifor de zăpadă care îi înțepa ochii până în fundul creierului, trăgând o sanie. Abia de reușea să se ferească din calea copitelor, și se trezea tremurând de groază. Aproape în fiecare noapte. Și înțepăturile din ceafă…
Target-ul de viață pe care și-l fixase era destul de înalt: acela de a studia matematica la Oxford. Dar titlul de olimpic internațional, cucerit în ultimul an de liceu, îi deschise – fără taxe, datorită unei burse de merit – porțile exclusivistei citadele universitare. Atmosfera găsită aici îi păru în mod ciudat familiară, probabil datorită filmelor cu Harry Potter, care îi coloraseră adolescența în scurtele pauze de studiu. Fu cazat într-o cameră de două persoane, împreună cu un student sirian, Aladin pe nume.
Viața de student la Oxford a lui Tedy ar putea fi circumscrisă, previzibil și fără teamă de a greși, unui singur cuvânt: nerd. Respectiv, tocilar. Refuzase să se înscrie în vreuna din confreriile care nu aveau alt scop decât să-și pună la cale una alteia farse ridicole, sau să cedeze tentațiilor cu care studenții străini erau ademeniți de îndată ce ieșeau dintre zidurile protectoare ale campus-ului: alcoolul, tutunul, drogurile, femeile. În cămăruța lui cu mobilier din lemn lăcuit și parchet impecabil din lemn de cireș își amenajase micul lui sanctuar, compus din Almagestum sau Sintaxis Mathematica de Claudius Ptolemeu, Philosophia e naturalis principia mathematica de Isaac Newton, în ediții întocmai cu originalul, și alte rarități bibliofile. Nu punea preț pe cărțile viu colorate din librării și pe reclamele de pe internet. Vreau să am în jurul meu numai simboluri pure, în rest totul este în mintea mea, obișnuia să-i zică lui Aladin.
- Ah, simbolurile… zice Aladin. Uneori nu știi ce se ascunde în spatele lor. Sau în mintea cuiva. Tedy, tu ai vreo iubită? Aladin surâde, dezvelind un șirag de incisivi și premolari de un alb strălucitor, contrastant pe fondul tenului său măsliniu.
- Nu, nu încă. Nu a sosit momentul. Nu am rezolvat încă Marea Conjectură.
- Marea Conjectură… ce știi tu despre ea? Aladin se apropie de Tedy, care stă cu spatele sprijinit de pervazul ferestrei. Draperia groasă este dată de-o parte, și în spatele ferestrei parcul cu alei impecabil desenate, străjuite de arbuști cu frunze veșnic verzi, dafin și mirt și aloe vera, se întinde pe cele optsprezece hectare. Crezi că-ți va lumina viața mai mult? Aladin își apropie fața de fața lui Tedy, cu coada ochiului țintind punctul dintre sprâncenele lui Tedy. Ce-ți va dărui ție Conjec… gura lui Aladin, adică mai bine zis colțul gurii lui Aladin atinge colțul gurii lui Tedy… tura… ce crezi tu că este… Tedy se proptește cu mâinile pe pervazul ferestrei, își dă capul pe spate și primește sărutul lui Aladin pe gură, cu stupoare, și limba lui Aladin pe cerul gurii.
Tedy se împinge în pervaz și, cu toată puterea, îl respinge pe sirian și se năpustește în camera de baie. Deșurubează febril căpăcelul loțiunii aftershave, își clătește gura îndelung, se spală pe dinți,își studiază câteva clipe cearcănele și în clipa aceea are revelația că și-a călcat viața în picioare. Obsesia lui pentru matematică e pe cale să-l ducă pe marginea prăpastiei. Geometria sacră a altarelor megalitice, echilibrul inexplicabil al menhirelor profilate pe cerul amurgului sunt imagini recurente, persuasive, cu care adoarme și cu se trezește în fiecare zi. Trebuie să plece în Scoția, cât mai curând. Mâine.
- Aladin, zice el din pragul ușii de la baie, mi-am înțeles chemarea. Voi face un pelerinaj la Santiago de Compostella.

*

Oceanul se zvârcolește la picioarele lui, de parcă toate sedimentele acelea, vechi de milioane de ani, încărcate cu ură, ar vrea să i le scuipe lui în față. Își dezgolește stâncile abisului ca pe niște măsele descărnate în gingii, ca apoi să le acopere din nou cu apă neagră, într-o cadență a groazei ce i s-a înfrățit cu pulsul. Privește hipnotizat la valurile acelea imense care se sparg de baza stâncii. Jerbele de spumă i se ridică la zeci de metri deasupra capului. Valurile negre încep să se coaguleze acolo sus, ca niște coarne sau ca niște capete de bivoli, efemere, ce se destramă în miliarde de stropi fini, pulverizați de vântul dinspre larg, ce-i săgetează ochii până la retină. Dar unii cad de sus pe stânca șlefuită. Copitele bizonilor sunt negre și tari ca fierul și, când cad, stânca se sfărâmă în bucăți. Din ce în ce mai mulți. Și toți se năpustesc asupra lui: un val de trupuri ude, cu coarne ascuțite și boturi din care se scurg bale. Masculul alfa, conducătorul turmei, își ține coarnele în jos, țintuindu-l cu ochii injectați. Strânge în pumn mânerul sabiei. A văzut asta de multe ori, în filme. Când va sări asupra mea, eu o să fac o fentă și o să-l spintec. Pe urmă nu știu ce va mai fi, dar o să mori și tu.Tăișul sabiei lucește în raza lunii, apoi se face roșu.
Tedy se ridică în capul oaselor, lac de transpirație. Se uită câteva clipe în jur, buimac, neînțelegând unde se află. Vrea să se culce la loc în așternut, dar ceva umed și lipicios îl face să arunce pătura din pat. Și atunci, cu ochii dilatați de groază, își vede mâinile însângerate. Sânge și pe pat, cearceaful tot este mototolit și plin de sânge, de parcă o luptă crâncenă se petrecuse acolo, în timpul nopții. Sare din pat și, în penumbra dimineții boreale, zărește silueta lui Yvonne, în fotoliu, privindu-l fix. Tedy se holbează la ea îndelung, încercând să înțeleagă ce se întâmplă. Încet-încet vălul i se ridică de pe minte și își amintește cum a luat avionul de pe Heathrow ieri dimineața, împreună cu Yvonne, cu destinația Great Bernera, Insulele Hebride, în nordul Scoției. În seara dinainte fuseseră împreună într-un pub din centru.
- Trebuie să merg la Callanish. Simt că e ceva acolo care mă cheamă.
- De ce tocmai la Callanish? Uite, îți propun eu o locație mult mai apropiată. Te chem la mine, în noaptea asta. Ce spui? Vii?
Yvonne își aprinse o țigară și duse apoi la buze paharul cu Pinot Noir. Buzele ei de un roșu întunecat se făcură și mai întunecate, pletele ei negre luciră mătăsos pe umeri sub flashurile globului care se rotea lent în tavan. Era plăcut în pub. Era de-a dreptul intim. Violonistul talentat interpreta romanțe interbelice, iar puținii consumatori discutau în șoaptă, cu capetele apropiate. La masa de vizavi, un individ cu ochelari cu rame groase era adâncit în lectura ziarului. Violonistul se apropie de masa lui Tedy și îl privi cu o expresie de curiozitate nedisimulată.
Tedy își plecă ochii, jenat. Simți că farmecul serii în doi începe să se risipească.
- Yvonne, vorbesc serios. Mă simt foarte rău. Am coșmaruri. Sunt nedormit. Și boul ăla de arab s-a dat din nou la mine azi. I-am spus la plezneală că plec în Spania. Nu știu... cred că îmi pierd mințile.
- Ascultă la mine, lichea ce ești! Cine sunt eu?
- Tu ești Yvonne, cea mai penibilă blondă de la drept de la Oxford!
- Ai noroc că sunt brunetă ca noaptea! Ochii și urechile la mine. Ai ascultat tu muzică de operă vreodată? Cum ai caracteriza-o?
- Habar n-am. Țipete și urlete.
- Ești moron. Opera e muzică lirică, înregistrează asta. Știi ce înseamnă liric?
- Ăăăă... sentimente?
- Bravo! specific, spre a nu face confuzii: ură, furie, ceartă, împăcare, tristețe, deznădejde, trădare și iertare, toate la maxim și mixate la turație. E normal? Nu-i normal! Și atunci, te întreb: cum să nu urle tenorii și să nu țipe bietele soprane, când li se pun sub nas librete așa de încărcate cu pasiuni?
- Acum mi-e totul clar. Ce bine știi tu să explici. Deci de-aia!
- Da, de-aia! Se exprimă! Își dau drumul liber la ceea ce au pe suflet. Așa să faci și tu. De ce taci și te frămânți în ascuns? Urlă aici cât poți de tare, să te audă și tipul ăsta care se holbează într-una la tine: mă urăsc! sunt un vierme de om!
- Ar fi bine să pot s-o fac, dar vezi, necazul cu mine e altul: sunt introvertit. Și melancolic.
- N-are a face. Te naști cu un temperament slab, dar îți educi un caracter puternic.
- Sigur. Educă-mă. Fii profesoara mea!!
- Acum explică-mi și mie chestia cu Scoția. Ce ți-a venit?
- Cât de tare trebuie să urlu asta? E un sentiment. Am acest sentiment, că m-aș simți ușurat, eliberat, ia-o cum vrei, dacă m-aș duce acolo. E ceva irațional, recunosc.
Tedy se ridică în picioare, trase aer în piept și urlă din toate puterile:
- Trebuie să merg la Callanish! Mâine o să mor dacă nu mă duc la Callanish! Lăsați-mă să mă duc la Callanish!
Violonistul se întrerupse, doi-trei clienți se ridicară precipitat, lăsară bacșișul pe masă și părăsiră localul. Yvonne strivi mucul țigării în scrumieră și, scoțându-și din poșetă oglinjoara, își examină starea rujului țuguindu-și buzele.
În ultimul metrou de la ora 1 noaptea, doi tineri stăteau în picioare, îmbrățișați, legănându-se în balansul vagonului. Fata avea plete negre ca tăciunele și o pălărie cu boruri late, neagră și ea. Băiatul era tuns emo, cu o meșă rebelă acoperindu-i fruntea. Pe peron, un singur călător refuză în ultimul moment să se urce în vagon.
Împachetară în grabă strictul necesar. A doua zi dimineața luară avionul spre Glasgow. La ora amiezii se urcară într-un ferry, care îi transportă până în punctul cel mai estic al Hebridelor, cătunul Stornoway, vreme de șase ore. Tocmai la timp pentru a prinde, la ora 8 seara, ultima cursă către Callanish, de partea cealaltă a insulei, către Atlantic. La ora unu noaptea bătură la ușa pensiunii. Proprietarul le deschise, frecându-și ochii. Vântul șfichiuia stropi sărați de spumă din oceanul care se auzea vuind la câteva zeci de metri depărtare, în întuneric.
- Ei, și-acuma spune-mi și mie, ce mare piece of shit ai găsit aici, care să merite deranjul și să mai fiu și înjunghiată în piept de cel mai bun prieten, aș putea zice: de amantul meu, ca să zic așa? Trebuie să sun poliția, sau o vei face tu, cu mâna ta, ca un cavaler?
Yvonne își ține strâns mâna pe sânul stâng, presând o rană care se oprise deja din sângerare. Este ora opt dimineața, pe fereastră se văd stâncile cenușii, spălate de ocean. Undeva, clopotul unei biserici sună pentru utrenie.

*

Văzute de la nivelul solului, menhirele de la Callanish se profilează îndrăzneț în poienița dintre Loch Arasay și Loch Roag, închipuind un conclav de vrăjitoare. Văzute de sus, din elicopter sau din avion, îți dai seama că ele sunt aranjate de fapt pe o circumferință cu raza de 30 de metri, întretăiată de două diametre care se prelungesc cu încă vreo treizeci de metri mai departe, un fel de țintă de darts pentru extratereștri. Peisajul plat din jur, șlefuit de vânturi și de ploi, presărat cu lacuri și coline scunde, acoperite cu o iarbă aspră, stă mărturie pentru ultima glaciațiune Wurm, aceea care a făcut diferența dintre Homo Sapiens și omul de Neanderthal. De fapt, judecând după vântul care suflă și acum, pulverizând în aer ca un föhn stropii de apă din mlaștini, ai zice că glaciațiunea nu s-a încheiat nici azi. Cu o mână ținându-și pălăria să nu i-o zboare vântul, cu cealaltă protejându-și gâtul dezgolit, Yvonne merge în față pe cărarea care șerpuiește printre bălți și noroaie. În spatele ei, cu mâinile în buzunare și cu gluga pe cap, cu ochii aproape închiși, ca un somnambul, Tedy pășește mecanic pe urmele ei.
- Îl mai iubești? Scuze, știu că e o întrebare tâmpită. Dar înțelegi ce vreau să zic.
- Ce-ai vrea să-ți spun acum: că, vai, n-a fost nimic între noi, totul a fost dat uitării? Adevărul e că nici măcar ura nu poate șterge dragostea. Amintirea ei rămâne, ca o rană.
- Deci încă-l mai iubești. Și, cu toate astea, te-a tăiat.
- Sunt convinsă că n-a vrut să mă omoare. Dar de unde și până unde ai scos-o că încă-l mai iubesc? Crezi că dacă-l mai iubeam, aș mai fi venit aici cu tine?
Tedy nu mai răspunde. Dimineața găsiseră ușa camerei deschisă, cu semne evidente că cineva spărsese încuietoarea în timpul nopții.
- Cred c-a vrut să mă sperie, numai. Și a reușit. Îi stă în fire. E posesiv. N-a suportat că m-a pierdut. Yvonne își petrecu eșarfa încă o dată în jurul gâtului. Ce speri să găsești acolo, la bolovanii ăia?
- Nu știu, niște unități.
- Unități? Ce-s alea?
- Entități. Încă nu știu.
- Tu auzi voci? Yvonne se întoarse și-l privi bănuitoare.
- Nu! Am un coșmar care se repetă când și când. În ultima vreme foarte insistent. O turmă de animale cornute, inițial am crezut că-s renii lui Moș Crăciun, adică așa mi se părea când eram mic…
- Tu visezi asta din grădiniță? Și nu te-ai dus la psihiatru până acum?
- Știi că nu sunt comunicativ. N-am spus la nimeni. De la o vreme mi se pare că-s bivoli. Din ce în ce mai mari și mai răi. Din ăia cu blană, cum erau acum zece mii de ani. Mamuți. Ultima dată s-au repezit la mine și la un moment dat s-au aranjat într-un fel foarte curios. În față, în primul rând, chiar în fața mea, erau doi. Pe urmă, în al doilea rând, câte doi în spatele fiecăruia. Și tot așa. Patru, pe urmă opt, pe urmă n-am mai putut să număr. Formau două armate întrețesute, amestecate, dar se putea vedea până la infinit, la orizont, cum fiecare își trage obârșia din comandantul lui.
Pășesc cu greutate, evitând să calce în apa rece ca gheața, călcând din piatră în piatră. Niște păsărele negre, un fel de rândunele, zboară razant pe lângă ei, ciripind agresiv. Apoi, fără legătură:
- Dacă zici că te iubește, de ce s-a dat la mine?
- De tâmpit ce este. Ți-am spus că e posesiv. Vrea să te aibă. Vede în tine un rival, și vrea să te violeze. Să te aducă în haremul lui, să fii al lui. Bun, am înțeles, visezi vaci și boi. Ce legătură au astea cu pietrele de la Callanish? De ce nu la Stonehenge? Nu erau mai bune alea de la Stonehenge? Eu zic că erau mai bune. Și mai aproape.
- Nu-s la fel. Cele de la Callanish sunt primele. Au o funcție primară, pe care cele de la Stonehenge au pierdut-o. În Hebride cercul e tăiat de o cruce care vine din exterior. Crucea e simbolul aditivității. Cercul e spart, materia lui e în curs de aglutinare. E în curs de construcție. La Stonehenge cercul deja cuprinde totul. E închis. Și pietrele formează litera PI. Semnul produsului. Pe mine mă cheamă aici, în Scoția. E ceva legat de Conjectură.
- Cine te cheamă? Tu auzi voci? Scuză-mă, mi se pare că te-am mai întrebat, dar vocea mea se pare că nu o auzi.
- Cum l-ai cunoscut pe Aladdin?
- La moschee.
- Femeile n-au voie la moschee. Te-am prins cu minciuna.
- Ba nu. M-am costumat în bărbat. Am vrut să văd ce e acolo.
- Nu ești normală. Și cum s-a întâmplat?
- S-a prins că-s femeie. Mi-a făcut semn să vin după el. Când am ieșit, m-a amenințat cu cuțitul, că dacă n-o fac cu el, mă taie.
- Stupid. Și tu, bineînțeles c-ai pus-o. La început de frică, dar după aia ai mai stat o dată.
- Nu e nevoie să fii porc. Eu cel puțin nu stau de vorbă cu vacile.
- Cred c-a fost destul de neplăcut. Faptul că ținea cuțitul în mâna dreaptă, vreau să zic. Sau îl ținea între dinți?
Yvonne grăbește pasul și se distanțează de el vreo zece pași.
- Cum crezi c-a dat de noi? Tedy se vede nevoit să strige.
- Tu n-ai observat că era lângă masa noastră ieri noapte, în pub? Normal că a auzit că venim la Callanish, doar ai fost prevăzător și ai informat pe toată lumea. Tare.
- Păi și cum… cu ce cursă? Că noi am venit cam singuri până aici. Cel puțin de la Glasgow n-am mai văzut nici țipenie de om.
- O fi luat un avion charter direct până aici. E descurcăreț. A venit înaintea noastră. A văzut rezervarea la pensiune în laptopul tău, că ți-a spart și parola.
- N-am nici o parolă.
- Atunci nu ți-a spart-o. Sorry, l-am învinuit pe nedrept.
- Ok, dar tot nu înțeleg. De ce ar fi venit până aici?
- Tu ești ăla care stai de vorbă cu boii și cu vacile, care mă scoli la șase dimineața, mă sui în avion, pe urmă în feribot, pe urmă în taxi și mă aduci la unu noaptea unde și-a înțărcat Talpa Iadului plozii și tot tu te întrebi de ce a venit și sirianul? Normal că a venit după noi, să ne despartă. Din gelozie.
Umbrele menhirelor din axa nord-sud cad una în urma celeilalte, semn că este ora amiezii. Niciun nor nu pătează albastrul cerului. O liniște deplină se instaurează când cei doi pătrund în interiorul cercului de pietre alungite, înfipte vertical.
- Este chiar o biserică, este un prototip de biserică! Doar că în loc de coloane are pietrele astea, iar cupola e cerul. Și uite, are și cruce.
Minutele trec. Imperceptibil, umbrele se deplasează milimetru cu milimetru către est. Umbrele se intersectează cu pietrele verticale, se răsfrâng și se bifurcă, producând un model filigranat. Tot spațiul interior al cercului este prins într-o plasă de umbre și reflexii. Tedy și Yvonne se află în centrul unei uriașe pânze de păianjen. N-au văzut umbra care s-a desprins din spatele coloanei decât în ultima secundă.
- Tedy!
Țipătul Yvonnei despică aerul ca un pumnal. Tedy simte rece apoi cald apoi iarăși rece în piept. Se îndoaie de la mijloc apoi lumina se stinge și acum stă pe pământul tare. Pământul este acoperit cu un covor de iarbă mătăsoasă. Iarba miroase frumos. În iarbă stropi de rouă umezesc buzele. Coloanele sunt numere. Se așază în șiruri infinite până dincolo de orizont. Și fiecare poartă un număr pe ea. Și oamenii sunt numere. Toți oamenii sunt numere. Toate numerele sunt oameni.
- Yvonne, am dezlegat Conjectura! Numerele prime sunt de genul masculin și de genul feminin. Un număr prim masculin și cu un număr prim feminin nasc un alt număr. Orice număr are doi părinți. Ca și la oameni. Ce simplu era! Și oamenii sunt numere!
- Dar, Tedy, spuneai că trebuie trei numere prime, nu două!
- Două sunt de ajuns. Toate numerele cu soț se nasc din suma a doar două numere prime, iar orice număr fără soț mai mare decât cinci se naște adăugând cifra trei unui număr cu soț. Trei este bun numai ca să facă numere impare. Trei este un trântor, ca la stup.
- Acum, liniștește-te! Am să chem ajutoare. Uite, ține apăsat aici.
- Nu pleca! Stai lângă mine, te rog! Uite, acum văd ce număr avem fiecare. Ce număr frumos ai! O să ai doi copii. Mi-e frig.
Yvonne îl ține îmbrățișat la piept. Pe fruntea lui, din sânge sau poate din spirit, a apărut un tatuaj în forma cifrei 3. Două semicercuri îngemănate, ca două zale. În jurul lor, pământul e roșu, iarba e roșie și miroase a sânge. Rândunelele zboară razant cu pământul. Umbrele menhirelor de pe axa est-vest cad una peste alta, semn că este ora 6 a după-amiezii.
Undeva, clopotul unei biserici sună pentru vecernie.